Exista munti sub apele oceanelor?

Cei mai înalți munți de pe suprafața uscată a Terrei sunt, după cum se știe, în Asia, înălțimele himaliene ating aproape 9000 de metri. Dar lanțuri importante de munți există și sub apele oceanelor. De pildă, înălțimea lanțului atlantic de munți submarini atinge, în partea centrală , 1500-3000 de metri, iar vârful cel mai înalt - o insuliță din grupul Azore- se înalță deasupra fundului oceanului cu 9000 de metri, din care 2500 se găsesc deasupra nivelului mării. Acest lanț muntos desparte Oceanul Atlantic în două părți : apuseană și răsăriteană. Doar două defileuri înguste , numai două falii în puternicul lanț unesc două părți ale oceanului în apropiere de ecuator.



Se presupune că lanțul atlantic ieșea cândva deasupra oceanului dar apoi s-a scufundat împreaună cu fundul oceanului. Într-o vreme lanțul muntos atlantic fusese socotit drept o rămpșiță a enigmaticei Atlantida scufundată pe neașteptate.
Alte lanțuri muntoase se înșiră pe fundul oceanelor Indian (de mai mici dimensiuni decât cel Atlantic) și Pacific . Puternicul lanț al acestuia din urmă are vârfuri ce încununează o parte din aceste catene submarine, formând șiruri de insule cum sunt, de pildă , Hawaii, Aleutinele și altele.
Savanții presupun că lanțurile de munți submarini s-au format acum 500-1000 milioane de ani, în perioada geologică precambriană. Aceștia sunt cu mult mai vechi decât Munții Himalaia , Alpi, Anzi și Stâncoși . În adâncurile oceanelor se petrec necontenit schimbări. Fundul lor este zguduit de cutremure dese, vulcanii submarini erup cenușă și lavă . Se ridică pe neașteptate la suprafața oceanului insule (chiar în zilele noastre) și tot atât de uimitor dispar. Prin 1830 , în Mediterana, între Sicilia și coastele Africii s-a ridicat , surprinzător , o insuliță. Peste câțiva ani ea a fost înghițită de valuri, iar în loc a rămas doar un recif, cunoscut în prezent sub numele de Graham. La două mii de mile de Australia se afla în ocean mica insulă Falcon; dar în 1915 a dispărut pentru ca în 1926 ... să reapară. În zonele insulelor Aleutine, apariția și dispariția insulelor este un fenomen destul de frecvent.

Dovezi ale unor miscari verticale ale uscatului

În unele zone ale planetei noastre se întâlnesc probe vizibile ale ridicării sau coborârii sub nivelul apelor mării a unor țărmuri. Astfel, coasta dalmată arată ferestruită , datorită faptului că e o regiune muntoasă parțial submersă. Insulele din apropiere sunt de fapt, vârfuri de munți care ies din mare. Mai grăitoare încă suntfiordurile norvegiene care ating 100-200 km în lungime, fiind extrem de mult crestate. Ele sunt , la origine, văi săpate de ruri și ghețari în mijlocul munților , care apoi au fost invadate de mare.

Cunoscuta Grotă a Focii, care se găsește în Sardinia, s-a format în afara mării, dar terenul s-a afundat și apa sărată a pătruns înăuntru, cavitatea devenind astfel adăpostul unei specii de focă. Mai vestită Grota Albastră din insula Capri a fost săpată în rocă nu de mare, ci prin erouziunea apelor de ploaie. Cu timpul, însă, insula s-a scufundat parțial și, ca urmare, în grota care se deschidea mai înainte în aer liber a pătruns marea. În urmă cu câteva secole, se putea intra aici stând în picioare într-o barcă , în timp ce în prezent călătorul trebuie să se aplece simțitor , ceea ce dovedește coborârea continuă ce s-a produs. Celebra cetate de la Marea Adriatică , Veneția, este de asemenea victimă a acestor mișscări : ea se cufundă în mare cu 3 până la 14 cm pe secol.

Există însă și țărmuri pe care pot fi observate dovezi ale ridicării uscatului. Pot fi văzute, astfel, grote clar escavate de apele mării , care azi se înalță la câțiva metri deasupra acestora. În Scoția (și în alte părți) se descoperă uneori instrumente și instalații de navigație datând din vremea romanilor, pe atunci aflate la nivelul mării, iar acum pe uscat, departe de apă.

Aurora polară...

... se numește boreală sau australă , după cum se produce în regiunea de nord sau de sud. Este un fenomen luminos somptuos, impresionant și de mare spectaculozitate ce se petrece în atmosefera înaltă (între 60 până la 1 000 km), în timpul nopții , pe mari întinderi ale bolții cerești, în regiunile polare. Apare ca o lumină difuză , colorată în verde pal sau roșietic și sub inefabile forme (de raze, draperii, coroane, etc). De obicei însoțește furtunile magnetice , fiind provocata de curentii corpusculari (indeosebi de protoni ) emisi de Soare, de regula in timpul eruptiilor solare.

Steaua Polară...

... este steaua alfa din constelația Ursa Mică (Carul Mic) care poate fi văzută în apropierea polului nord ceres si in jurul careia pare ca se roteste intreaga bolta cereasca. Steaua Polară este de mărime stelară 2 și se află la aproximativ 400 ani-lumină de Pământ. Din cauza precesiei echinocțiilor , care deplaseaza in spatiu axa de rotatie a Pamantului , Steaua Polară se schimbă în decursul timpurilor. Peste două mii de ani, steaua Vega va deveni stea polară.

Eclipse de Soare și de Lună

Cuvantul eclipsa provine din limba greaca. Inseamna 0 disparitie totala sau parțiala (pentru un observator de pe Terra) a imaginii unui astru, datorita faptului ca intre astrul luminos eclipsat și Pamant se interpune un alt astru, ori faptului că astrul eclipsat se afla momentan in conul de umbra aruncat de un alt astru.

Eclipsa de Soare este un fenomen natural, produs in cursul mișcarilor Lunii și ale Pamantului, prin interpunerea Lunii intre Pamant și Soare. Cand Luna este in conjunctie cu Soarele, in momentul trecerii in vecinatatea unuia dintre noduri, ea poate sa ascunda complet Soarele, sa lase vizibil numai un inel din discul Soarelui. La data de 11 august 1999 a avut loc 0 eclipsa totala de Soare vizibila la noi. Asemenea eclipse se petree la 0 perioada de 18 ani și 11 zile, numita saros și cunoscuta inca din antichitate.
Durata maxima a unei faze complete a eclipsei de Soare este de șapte minute și jumatate (observata la Ecuator, caci la latitudini mai inalte ea se reduce). La Ecuator, toate fazele eclipsei pot dura pana la patru ore și jumatate.

Durata totală a fazelor eclipsei de Luna poate ajunge pana la patru ore; iar intervalul in care Luna se afla in intregime in umbra se poate prelungi cel mult 110 minute.

Cel mai mare numar de eclipse de Soare și de Luna, impreuna, este de șapte, iar oel mai mic este de doua. Nu exista vreun an in care să nu aibă loc cel putin doua eclipse de Soare, in timp ce anii fără eclipse de Lună sunt relativ multi, aproximativ cinci ani. In emisfera nordică a Pamantului, discul lunar se suprapune pecel al Soarelui de la dreapta spre stânga, în timp ce în emisfera sudică fenomenul se petrece invers.

Eclipsele de Soare nu trebuie privite cu ochiul liber căci afectează retina. Cel mai bine e să fie observate printr-un negativ fotografic alb/negru sau prin ochelari speciali.